Cazul rectorului Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, Dan Cașcaval, senator PSD, ridică o problemă mai serioasă decât o simplă controversă politică locală. În centrul discuției nu se află dreptul studenților de a face politică. Acest drept există, este firesc într-o democrație și trebuie apărat. Problema reală este alta: o universitate publică nu trebuie să ajungă, nici măcar prin asociere simbolică, resursă de imagine pentru o organizație de partid.
Subiectul a apărut după ce în spațiul public a fost relatat că Dan Cașcaval ar fi transmis pe un grup intern al PSD Iași că 220 de studenți ai Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” s-au înscris în partid. Mesajul atribuit acestuia vorbea despre „responsabilitatea aducerii tinerilor în echipă”, nu doar ca simpatizanți, ci ca membri de partid. Ulterior, Dan Cașcaval a negat că ar fi făcut propagandă politică în universitate, că s-ar fi întâlnit cu studenți pentru a-i convinge să intre în PSD sau că ar fi avut un rol direct în înscrierea acestora.
Explicația rectorului trebuie consemnată. Dar ea nu închide discuția. Pentru că problema nu este doar dacă a existat sau nu o întâlnire de recrutare. Problema este ce transmite public o asemenea situație: rectorul unei universități tehnice importante, în același timp senator PSD, ajunge să fie asociat cu anunțarea în interiorul partidului a intrării a sute de studenți din „universitatea noastră” în formațiunea politică din care face parte.
Aici apare ruptura. Universitatea nu este „rezervor” de membri. Nu este filială de tineret. Nu este decor pentru performanțe politice. Și nu trebuie să devină niciodată teren pe care un lider politic își contabilizează influența.
Universitatea cere respect, nu instrumentalizare
Mediul academic are o demnitate care trebuie protejată. Universitatea nu este o clădire cu săli de curs, cămine și laboratoare. Este un spațiu al formării intelectuale, al libertății de gândire, al cercetării și al dezbaterii. Într-o universitate, studentul nu trebuie să fie nici client electoral, nici resursă de imagine, nici cifră într-un raport intern de partid.
Există o expresie latină care ar trebui să fie așezată, măcar simbolic, la intrarea oricărei instituții de învățământ superior: Non scholae, sed vitae discimus — Nu învățăm pentru școală, ci pentru viață.
Dar tocmai de aceea universitatea trebuie ferită de tentația politizării. Dacă studenții învață pentru viață, atunci viața academică trebuie să le ofere libertate, caracter, discernământ și autonomie. Nu sentimentul că apropierea de o culoare politică poate deveni monedă de schimb, scurtătură de carieră sau formă de validare.
Respectul pentru mediul academic se vede în primul rând în reținerea celor care îl conduc. Un rector nu este un simplu cetățean aflat într-o dispută politică. Este conducătorul unei comunități academice. Are autoritate instituțională, influență, acces la resurse, capacitate de decizie și o poziție simbolică puternică în raport cu studenții.
De aceea, rectorul trebuie să fie mai atent decât un politician obișnuit. Un parlamentar poate să își laude organizația de tineret. Un rector care vorbește despre studenții propriei universități ca despre o reușită de partid intră într-o zonă periculoasă, chiar dacă susține că nu a exercitat presiuni și că nu a făcut propagandă în universitate.
Universitatea trebuie protejată nu doar de abuz, ci și de suspiciunea de abuz.
Rectorul unei universități trebuie să fie, înainte de toate, rector
Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași are suficiente provocări reale: finanțare, infrastructură academică, cămine, laboratoare, cercetare, internaționalizare, colaborări cu mediul privat, retenția studenților buni, conectarea absolvenților cu piața muncii, modernizarea programelor de studiu și atragerea de proiecte europene.
Acestea sunt temele pe care un rector ar trebui să le aibă permanent în centrul preocupării publice.
Nu câți studenți s-au înscris într-un partid. Nu cum arată scorul politic al unei organizații. Nu cum poate fi tradusă prestanța academică într-un plus de imagine pentru PSD, PNL, USR, AUR sau orice altă formațiune.
Un rector conduce o universitate în care studenții depind de regulamente, burse, examene, comisii, reprezentare, cazare, proiecte și relații academice. De aceea, orice asociere între poziția de rector și recrutarea politică trebuie tratată cu o exigență mult mai mare decât în cazul unui politician obișnuit.
Un parlamentar poate spune că a adus tineri în partid. Un rector care spune asta despre studenții propriei universități transformă imediat subiectul într-o problemă de integritate instituțională.
Chiar dacă nu a făcut presiuni. Chiar dacă înscrierile au fost voluntare. Chiar dacă totul este legal. Pentru că universitatea trebuie ferită nu doar de fapte grave, ci și de atmosfera în care studenții pot ajunge să se întrebe dacă opțiunea politică are vreo legătură cu accesul la oportunități academice.
Dreptul studenților la politică nu justifică amestecul simbolic al universității
Studenții au dreptul să se înscrie în orice partid. Acest lucru nu trebuie contestat. Tinerii trebuie încurajați să se implice civic și politic, să își asume idei, să participe la dezbatere, să candideze și să înțeleagă mecanismele democratice.
Dar dreptul studentului de a face politică nu înseamnă dreptul conducerii universității de a transforma opțiunea politică a studentului în motiv de laudă internă de partid.
Aceasta este diferența esențială.
Studentul este liber să aleagă. Rectorul este obligat să fie prudent.
Studentul poate merge la partid. Universitatea nu trebuie dusă după el.
Studentul poate fi membru PSD, PNL, USR, AUR, UDMR sau independent. Rectorul trebuie să se asigure că niciun student nu simte că opțiunea politică se intersectează cu viața academică, cu accesul la oportunități sau cu relația sa cu instituția.
În educație, libertatea nu se apără doar prin declarații. Se apără prin distanță instituțională clară.
ANOSR a înțeles miza. Liderii locali ai studenților trebuie să iasă din tăcere
Reacția Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România a fost una fermă. ANOSR a condamnat transformarea universităților în instrumente de recrutare politică și a cerut Parlamentului să reintroducă incompatibilitatea între funcțiile de conducere din universități și funcțiile politice.
Este o reacție firească. Studenții organizați la nivel național înțeleg că problema nu este strict una locală, de la Iași. Este o problemă de sistem.
În comunicatul ANOSR se amintește că vechea Lege a educației prevedea incompatibilitatea dintre funcția de rector și demnitatea publică sau funcțiile de conducere politică, iar organizația cere revenirea la o separare mai clară între conducerea universitară și politică.
Aceasta nu este o discuție împotriva unei persoane. Este o discuție despre arhitectura sănătoasă a universităților.
Dar aici apare o altă întrebare, poate la fel de incomodă: unde sunt liderii studenților din Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași?
Sunt, fără îndoială, studenți și lideri studențești care nu au mers după această fentă politică. Sunt tineri care înțeleg foarte bine că universitatea nu trebuie confundată cu partidul și că implicarea civică nu înseamnă aliniere obedientă în spatele rectorului-senator. Problema este că acești lideri rămân prea tăcuți.
Iar tăcerea, într-un astfel de moment, este greșită.
Nu este suficient să nu mergi după fentă. Trebuie să și spui public că nu accepți ca universitatea ta să fie folosită în această logică. Nu este suficient să nu participi la joc. Trebuie să aperi terenul pe care jocul nu ar fi trebuit să intre niciodată.
ANOSR a arătat direcția corectă. Liderii studenților din TUIASI ar trebui să urmeze acest exemplu. Nu prin scandal. Nu prin atacuri personale. Ci printr-o poziție clară, matură și autonomă: universitatea trebuie să rămână spațiu academic, nu spațiu de validare politică.
Tăcerea mișcării studențești din TUIASI ridică o problemă de reprezentare
Un element care merită discutat este reacția, sau mai exact lipsa unei reacții vizibile, din partea mișcării studențești interne din Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași.
Într-o universitate sănătoasă, o asemenea situație ar fi trebuit să producă măcar o întrebare publică din partea reprezentanților studenților: au existat sau nu acțiuni de recrutare în spațiul universitar? Au fost folosite canale academice? S-au simțit studenții presați? Este universitatea suficient de separată de activitatea politică a rectorului? Ce garanții au studenții că opțiunea lor politică sau nepolitică nu va conta niciodată în viața academică?
Faptul că reacția puternică vine de la ANOSR, nu din interiorul universității, spune ceva despre starea reprezentării studențești locale.
Dacă mișcarea studențească din TUIASI este percepută ca fiind prea apropiată de conducerea universității, prea dependentă de rectorat sau incapabilă să aibă poziții autonome în momente sensibile, atunci problema devine și mai gravă.
O organizație studențească nu trebuie să fie anexă administrativă. Nu trebuie să fie departament informal al rectoratului. Nu trebuie să tacă atunci când apare o temă care privește libertatea studenților.
Reprezentarea studențească are sens tocmai în astfel de momente. Nu doar la festivități, baluri, evenimente și fotografii oficiale. Are sens atunci când trebuie să pună întrebări incomode.
Dacă reprezentanții studenților nu pot vorbi atunci când universitatea este asociată cu recrutarea politică, atunci studenții au o problemă de reprezentare.
Universitatea are nevoie de proiecte, nu de contabilitate politică
TUIASI este una dintre cele mai importante instituții academice ale Moldovei. Este o universitate tehnică într-o regiune care are nevoie de ingineri, arhitecți, specialiști în construcții, energie, infrastructură, automatizări, IT, textile, transporturi și industrii moderne.
Aceasta ar trebui să fie agenda majoră: cum devine TUIASI mai competitivă, cum atrage proiecte europene, cum își modernizează laboratoarele, cum își conectează studenții cu economia reală, cum susține cercetarea aplicată, cum reduce abandonul, cum își păstrează absolvenții în Iași și în Moldova.
Nu există nicio criză mai mare pentru o universitate tehnică decât riscul de a-și pierde concentrarea pe misiunea academică.
Rectorul trebuie să fie primul om al acestor proiecte. Primul avocat al investițiilor în universitate. Primul responsabil pentru calitatea educației. Primul garant al libertății academice.
Când numele rectorului ajunge în centrul unei controverse despre studenți înscriși într-un partid, universitatea pierde timp, energie și credibilitate. În loc să se vorbească despre cercetare, infrastructură universitară, parteneriate industriale și proiecte pentru studenți, se vorbește despre PSD.
Aceasta este paguba reală.
Rectorii-parlamentari, o problemă care nu mai poate fi ocolită
Cazul Dan Cașcaval nu este izolat. El readuce în discuție problema rectorilor-parlamentari și a suprapunerii dintre puterea academică și puterea politică.
Această suprapunere de funcții nu este doar o curiozitate administrativă. Este o concentrare de putere.
Un rector-parlamentar conduce o universitate, are influență în mediul academic, participă la decizii legislative și aparține unui partid. Chiar dacă toate acestea sunt permise legal, întrebarea rămâne: este sănătos pentru universitate?
Universitatea are nevoie de autonomie. Dar autonomia nu trebuie confundată cu autonomia rectorilor față de orice control public. Dimpotrivă, autonomia universitară cere responsabilitate, transparență și separare clară de interesele politice.
Când rectorii ajung și parlamentari, iar apoi apar situații în care studenții propriei universități sunt invocați ca succes de partid, dezbaterea despre incompatibilitate nu mai este teoretică. Devine urgentă.
Rectorul poate clarifica, dar universitatea trebuie protejată prin reguli
Dan Cașcaval a negat că ar fi făcut propagandă politică în universitate și a susținut că nu s-a întâlnit cu studenții pentru a le propune înscrierea în PSD. Această poziție trebuie consemnată corect.
Dar o democrație instituțională nu se bazează doar pe promisiunea individuală că lucrurile au fost făcute corect. Se bazează pe reguli care previn confuzia.
Universitatea trebuie să aibă reguli clare privind:
- interzicerea oricărei recrutări politice în spațiile universitare;
- interzicerea folosirii canalelor academice pentru activități de partid;
- separarea comunicării instituționale de comunicarea politică;
- protejarea studenților de orice formă de presiune directă sau indirectă;
- independența reală a reprezentării studențești;
- transparența relației dintre funcțiile academice și cele politice.
Dacă astfel de reguli există, ele trebuie aplicate vizibil. Dacă nu există, trebuie adoptate.
Universitatea nu trebuie să aștepte un scandal pentru a se proteja.
De ce tăcerea este periculoasă
În mediul academic, tăcerea poate fi uneori mai toxică decât conflictul. Conflictul poate clarifica. Tăcerea lasă loc suspiciunii.
Dacă studenții nu vorbesc, dacă organizațiile interne nu întreabă, dacă profesorii evită subiectul, dacă senatul universitar nu simte nevoia unei clarificări, atunci se transmite un mesaj periculos: politizarea poate fi discutată la nivel național, dar nu în interiorul instituției afectate.
Aceasta este o problemă pentru TUIASI. Nu pentru că universitatea ar fi vinovată în bloc, ci pentru că o universitate puternică trebuie să aibă reflexe democratice interne.
Un rector puternic nu este cel în jurul căruia toată lumea tace. Un rector puternic este cel care poate accepta întrebări, control, dezbatere și separarea clară dintre funcția academică și activitatea politică.
O universitate matură nu se teme de întrebări. Se teme de confuzie.
Ce ar trebui să urmeze
În mod normal, cazul ar trebui să producă trei reacții.
Prima reacție ar trebui să vină din partea universității: o clarificare instituțională, nu politică, privind separarea completă dintre TUIASI și orice activitate de recrutare partinică.
A doua reacție ar trebui să vină din partea reprezentanților studenților din universitate: o poziție autonomă, prin care să ceară garanții că niciun student nu a fost contactat, influențat sau asociat politic prin intermediul structurilor academice.
A treia reacție ar trebui să vină din Parlament: redeschiderea dezbaterii privind incompatibilitatea dintre funcțiile de rector și cele de parlamentar sau de conducere politică, așa cum solicită ANOSR.
Nu este nevoie de vânătoare de vinovați fără probe. Este nevoie de reguli mai bune. De distanță instituțională. De reprezentare studențească reală. De rectori concentrați pe universitate.
Concluzie
Cazul Dan Cașcaval și cei 220 de studenți înscriși în PSD nu trebuie tratat ca o simplă dispută politică locală. Este un test pentru felul în care România înțelege autonomia universitară.
Studenții au dreptul să facă politică. Partidele au dreptul să atragă tineri. Dar rectorii au obligația de a păstra universitatea departe de orice suspiciune de utilizare politică.
TUIASI are nevoie de proiecte, laboratoare, cercetare, parteneriate, investiții și reprezentare studențească vie. Nu de situații în care numele universității apare în bilanțuri de partid.
Un rector trebuie să fie măsurat prin ce construiește pentru universitate, nu prin câți studenți ajung să fie revendicați politic în jurul său.
Iar mișcarea studențească trebuie să își amintească rolul esențial: nu să aplaude conducerea, nu să tacă în momente incomode, ci să apere libertatea studenților. Chiar și atunci când întrebările deranjează.
Non scholae, sed vitae discimus. Nu învățăm pentru școală, ci pentru viață. Iar viața democratică începe exact acolo unde studentul învață să stea drept, să gândească liber și să nu confunde respectul pentru universitate cu supunerea față de partid.