Tinerii din România au cea mai ridicată rată de supraaglomerare a locuințelor din Uniunea Europeană. În 2025, 60,4% dintre persoanele cu vârste între 15 și 29 de ani locuiau în gospodării considerate supraaglomerate după metodologia Eurostat. Media UE era de 26,9%. România este urmată de Letonia, cu 54,9%, și Bulgaria, cu 52,8%.
Cifra poate suna abstract.
În practică, vorbește despre ceva foarte concret: câți oameni împart câte camere într-o locuință și dacă există suficient spațiu pentru structura familiei respective.
Și trebuie făcută de la început o diferență importantă.
A locui cu părinții la 25 sau 27 de ani nu înseamnă automat că locuiești într-o casă supraaglomerată.
Poți trăi cu părinții într-o locuință suficient de mare.
La fel, poți locui fără părinți, împreună cu colegi sau alte rude, și locuința să fie considerată supraaglomerată.
Cele două fenomene se pot suprapune, dar statistic nu sunt același lucru.
Ce înseamnă „locuință supraaglomerată”
Eurostat nu întreabă oamenii dacă au senzația că stau „înghesuiți”.
Există o formulă comună pentru toate statele UE.
O gospodărie trebuie să aibă, în principiu:
- o cameră pentru gospodărie;
- o cameră pentru fiecare cuplu;
- o cameră pentru fiecare persoană singură de cel puțin 18 ani;
- o cameră pentru fiecare pereche de adolescenți de același sex, între 12 și 17 ani;
- o cameră separată pentru un adolescent de 12–17 ani care nu intră în situația anterioară;
- o cameră pentru fiecare doi copii sub 12 ani.
Dacă locuința nu îndeplinește acest necesar minim, membrii gospodăriei sunt considerați statistic ca trăind într-o locuință supraaglomerată.
Așadar, cifra de 60,4% nu spune că șase din zece tineri dorm câte patru într-o cameră.
Spune că locuința lor nu dispune de numărul minim de camere stabilit de metodologia europeană pentru numărul și vârsta persoanelor care trăiesc acolo.
România: 60,4%. Media UE: 26,9%
Diferența este foarte mare.
În 2025, rata de supraaglomerare pentru tinerii de 15–29 de ani era:
România – 60,4%
Letonia – 54,9%
Bulgaria – 52,8%
La nivelul întregii Uniuni Europene, media era de 26,9%.
Cu alte cuvinte, un tânăr din România este mult mai probabil să locuiască într-o gospodărie care nu îndeplinește standardul european de spațiu decât un tânăr european luat ca medie.
România nu are problema doar în rândul tinerilor.
Pentru întreaga populație, rata de supraaglomerare era de 40,4% în 2025, în timp ce pentru cei de 15–29 de ani ajungea la 60,4%.
Diferența este de 20 de puncte procentuale.
Bulgaria și Grecia sunt celelalte două țări în care decalajul dintre tineri și populația generală depășește 20 de puncte procentuale.
Problema este și mai mare la adolescenți
Datele Eurostat din anul anterior arată și un model important.
În general, supraaglomerarea scade pe măsură ce tinerii înaintează în vârstă.
În România, în 2024, 65,5% dintre adolescenții de 15–19 ani locuiau în gospodării supraaglomerate. Era cea mai mare pondere din această categorie de vârstă din UE.
Diferența dintre grupa 15–19 ani și grupa 25–29 ani era de aproape 15 puncte procentuale.
Explicația nu trebuie redusă automat la sărăcie.
Tinerii de 15–19 ani locuiesc în mod normal cu familia, iar gospodăriile cu mai mulți membri au o probabilitate mai mare să nu îndeplinească pragul Eurostat privind numărul de camere.
Dar faptul că România ajunge atât de mult peste media europeană arată că dimensiunea și structura fondului locativ contează.
De ce avem atât de mulți proprietari și totuși atât de puțin spațiu
România apare frecvent în statisticile europene drept una dintre țările cu cea mai mare pondere a populației care locuiește într-o proprietate deținută de gospodărie.
Asta nu înseamnă automat că locuințele sunt suficiente ca suprafață sau ca număr de camere.
Eurostat arată că, în 2024, 40,7% din populația României trăia într-o locuință supraaglomerată, cel mai mare procent din Uniunea Europeană. Media UE era de 16,9%.
În același timp, România avea una dintre cele mai mici ponderi de locuințe considerate prea mari pentru numărul ocupanților: doar aproximativ 7% din populație trăia într-o locuință „subocupată”, față de 33% la nivelul UE.
Imaginea care rezultă este interesantă:
România are multe gospodării în care oamenii locuiesc în proprietăți proprii, dar spațiul disponibil per membru al familiei este, în foarte multe cazuri, redus.
Și atunci intră în discuție plecarea de acasă
Fenomenul se intersectează cu o altă statistică europeană: vârsta la care tinerii părăsesc casa părinților.
În 2025, tinerii din Uniunea Europeană plecau din gospodăria părinților, în medie, la 26,3 ani.
În România, în 2024, valoarea era de 27,3 ani, peste media europeană din acel an, de 26,2 ani.
România nu este însă nici pe departe țara în care tinerii pleacă cel mai târziu.
În Croația, media ajungea în 2025 la 31,5 ani, iar în Grecia și Slovacia la 30,9 ani. Italia și Spania depășeau și ele pragul de 30 de ani.
Asta este important pentru interpretare.
Nu putem spune că rata mare de supraaglomerare din România este explicată pur și simplu prin faptul că tinerii „nu pleacă de acasă”.
Există state unde tinerii pleacă mai târziu, dar nu au o rată de supraaglomerare la fel de mare.
Atunci unde intră problema banilor?
La accesul la alternative.
Pentru un tânăr care vrea să plece din casa familiei există, în linii mari, trei variante:
chirie singur, chirie împărțită sau cumpărarea unei locuințe.
Toate presupun venit.
În marile centre universitare, o garsonieră poate ajunge astăzi la câteva sute de euro pe lună. În Iași, de exemplu, anunțuri actualizate în septembrie arată locuințe cu o cameră în zona centrală la aproximativ 340 de euro/lună, iar în Copou există oferte de aproximativ 400 de euro. Acestea sunt exemple de piață, nu medii oficiale.
Pentru cine abia intră pe piața muncii, chiria trebuie plătită din același salariu din care vin mâncarea, transportul, utilitățile, hainele și economiile.
De aceea plecarea din casa părinților poate fi amânată chiar și atunci când tânărul își dorește independență.
Dar „stau cu părinții” poate însemna lucruri complet diferite
Un tânăr de 27 de ani poate locui cu părinții într-o casă cu patru camere, în care fiecare are suficient spațiu.
Statistic, nu vorbim despre supraaglomerare.
Alt tânăr poate locui cu părinții, bunicii și un frate într-un apartament cu două camere.
Acolo situația poate intra în definiția Eurostat.
Un al treilea poate fi student și poate împărți un apartament mic cu trei colegi.
Nici el nu locuiește cu părinții, dar gospodăria poate fi supraaglomerată.
Tocmai de aceea titlurile de tip „60% dintre tineri nu își permit să plece de acasă” ar fi incorecte.
Eurostat nu măsoară motivul pentru care oamenii locuiesc împreună.
Măsoară spațiul disponibil.
România are și cea mai mare rată NEET din UE
Problema locuirii se intersectează însă cu vulnerabilități economice mai largi ale generației tinere.
În 2025, 19,2% dintre românii de 15–29 de ani nu aveau un loc de muncă și nu urmau nici educație, nici formare profesională.
Era cea mai ridicată rată NEET din Uniunea Europeană. Media UE era de 11%.
Tot în 2025, 15,1% dintre tinerii români se aflau în deprivare materială și socială severă, din nou cea mai ridicată pondere din UE.
Aproape un sfert dintre tinerii europeni de 15–29 de ani erau expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială, dar România se află în mai multe statistici relevante la capătul vulnerabil al clasamentului.
Aici legătura cu locuirea devine mai ușor de înțeles.
Un tânăr fără venit stabil are mai puține opțiuni de a închiria singur, de a accesa un credit sau de a contribui la mutarea într-o locuință mai mare.
Supraaglomerarea nu înseamnă doar disconfort
O cameră în plus sau în minus poate părea o problemă minoră până când în aceeași locuință trebuie să se întâmple simultan mai multe lucruri.
Un adolescent trebuie să învețe.
Un student are cursuri online.
Un părinte lucrează de acasă.
Un copil mai mic doarme.
Mai mulți adulți au programe diferite.
Lipsa spațiului înseamnă mai puțină intimitate, mai puțină liniște și mai puține posibilități ca fiecare membru al gospodăriei să aibă un spațiu propriu.
De aceea Eurostat tratează supraaglomerarea ca indicator al calității locuirii, nu doar ca informație despre dimensiunea apartamentelor.
România era deja prima. Situația s-a înrăutățit
Datele pentru 2024 arătau o rată de 58,3% pentru tinerii de 15–29 de ani din România.
Pentru 2025, cifra publicată este de 60,4%.
Asta înseamnă o creștere de aproximativ 2,1 puncte procentuale într-un an.
În același timp, media europeană a fost de 26,9% în 2025.
România nu doar că rămâne prima în clasament.
Distanța față de media europeană este de peste 33 de puncte procentuale.
„Ai 27 de ani și încă stai cu părinții?” nu este întrebarea completă
Poate că întrebarea mai utilă este:
în ce condiții locuiești?
Pentru că statisticile arată două realități care coexistă.
Tinerii români pleacă din casa părinților ceva mai târziu decât media europeană.
Dar problema mai mare este că, indiferent dacă locuiesc cu părinții, cu rudele sau cu alte persoane, șase din zece tineri de 15–29 de ani trăiesc în gospodării care nu ating standardul Eurostat privind numărul minim de camere.
Iar România se află pe primul loc în Uniunea Europeană la acest indicator.
Chiria, salariile, prețul locuințelor, dimensiunea apartamentelor și faptul că mai multe generații împart aceeași casă fac parte din aceeași discuție despre independență.
Dar cifra de 60,4% spune ceva și mai simplu:
pentru foarte mulți tineri români, problema locuirii nu începe în momentul în care vor să își cumpere prima casă. Începe mult mai devreme, în spațiul în care trăiesc deja.